Toată dezbaterea generată de şi după moartea regizorului Sergiu Nicolaescu este una care nu are legătură cu fenomenul în sine, dispariţia fizică a unei persoane, dar are cu moştenirea lăsate de regizor. S-a depăşit orice limită a bunul simţ, chiar dacă sună patetic, viaţa cu asta trebuie începută, cu bun simţ. Inclusiv în media. Simplu dar greu de aplicat.
Este bine că se discută în media, pe stradă, în cafenea. Înseamnă că Nicolaescu a provocat, a deranjat, a reuşit lucruri care au preocupat publicul, ca să nu zic mentalul colectiv. Generaţii au crescut cu filmele lui, de la excelenta Ciuleandra la porcării cum ar fi Poker sau Orient Express, trecând prin Dacii sau filmele cu comisarul Moldovan.
Foarte bine că se discută, mai ales că multi premiatul val de film tânăr românesc îl contestă demult, mai ales cînd sunt daţi banii de la Centrul Naţional al Cinematografiei şi mai ales pentru Legea filmului, creată de senatorul PSD Nicolaescu.
Omul este o figură controversată, complicată, cu legături profunde cu nomenclatura comunistă dar în acelaşi timp clar un regizor important, cu filme care a marcat generaţii. Cunosc şi fani, inclusiv printre colegi gazetari cât şi critici acerbi. E rolul oamenilor de profil să îl pună pe Nicolaescu la locul meritat.
Problema cea mai dureroasă e modul în care se stroarce rating de către unele televiziuni din varii interese: drepturi de autor pentru filmele sale, ratingul, etc. Ştiam asta, nu e nimic nou, ştiam că sunt animale hrăpăreţe după audienţă, ca absolut orice media.
Dar nu NU SE FACE aşa presa. În primul rând nu se INVENTEAZĂ, nu se SPECULEAZĂ MORBID. Titlurile pe crawl de genul „Ipoteză-şoc: Sicriul e gol” au darul de a isteriza, provoca, şi sunt constructuri complet artificale, sunt INVENŢII or asta este nu grav, extrem de grav!
Nu am posibilitatea sa interzic şi nici nu vreau genul ăsta de presă, dar pot şi vreau să trag un semnal de alarmă ca om care mă ocup cu făcutul şi studiatul presei.
Normal că se pot face dezbateri, e obligatoriu să chemi specialişti în platou, rude, neamuri dacă au ceva relevant de spus, e normal să suni adversari, dar împachetezi totul civilizat şi cred că poţi face rating aşa. Unele televiziuni au discutat civilizat şi au acoperit civilizat acest subiect. Şi au făcut rating. Nu îmi fac iluzii, ştiu că lumea se uită la morbidităţi.
Disputa etică a imaginilor are istorie lungă, în 1985, când o fetiţă de 13 ani din Columbia, victimă a unei catastrofe naturale, imobilizată într-o groapă de unde nu a putut fi salvată, a fost filmată timp de 72 de ore în vreme ce îşi trăia ultimele clipe. O chema Omayra Sanchez şi a plătit cu viaţa şi a dat prilejul sinistru presei mondiale să-şi revizuiască demnitatea şi suferinţa, cu privire la moarte, scrie gazetarul Sonia Cristina Stan într-o cărţulie excelentă despre media, puţin citită şi citată la noi, ed. Institutului European 2009.
Încă un pic şi se va trage în direct în studio pentru rating în media naţională!
Un text admirabil aici