Nu doar nouă ni se întâmplă. Ci şi vouă. De luni de zile, eu mă antrenez pentru asta şi-mi imaginez cum ar fi via­ţa mea fără presă, fără să scriu, fără să duc în spate câte puţin din crucile altora, fără să mă apese grijile lor şi întrebările lor. Fără să am habar de ei. Cum ar fi să trăiesc doar viaţa mea, cu două mâini stângi, cu sufletul cio­pâr­ţit, dar mai uşor, doar cu cru­­cea mea şi cu întrebările mele. Cum ar fi dacă presa scrisă n-ar mai exista?

De vină pentru impasul în care ea se află acum suntem cu toţii, de­o­po­trivă: ziarişti, manageri, patroni, chiar dacă, într-o absurdă solidaritate, ne victimizăm şi punem toată culpa pe seama crizei financiare. Patronii sunt oameni de afaceri, iar presa n-a fost niciodată pentru ei mai mult decât o investiţie. De bani, de ambiţii, de aşteptări. Managerii n-au fost în stare să găsească rostul presei scrise într-o lume devenită instabilă şi superficială. Când televiziunea şi jurnalismul online au ieşit, în goana după rating, pe centura ştirilor, ei au boit presa scrisă, i-au pus dresuri de plasă şi  rochie din latex şi au scos-o la produs. Cu batistă sau fără.

Au înscris-o în competiţie, fără să ştie că presa scrisă, antrenată pentru maraton, nu va putea niciodată să alerge pe aceeaşi pistă de viteză cu televiziunea. Şi nici să sară garduri, punându-şi poalele în cap, ca jurna­lismul online.

Noi, ziariştii, ne facem vinovaţi de starea deplorabilă în care a ajuns pre­sa scrisă, pentru că n-am avut nici­odată curajul să ne împotrivim des­chis. Am făcut, uneori, rabat de la ca­litate şi am mers pe sârmă, cu greutatea principiilor într-o mână şi cu speranţa că deciziile altora se vor dovedi salvatoare în cealaltă, pe un drum despre care ştiam că-i greşit. Pentru că noi, cei târşâiţi prin dele­gaţii, cei cu umărul disponibil pentru plânsul altora, noi, cei care am strâns mâinile şi poveştile a sute de oameni, noi, ăştia care ne înghesuim prin tramvaie în drum spre serviciu, privind chipurile celor de alături, noi ştiam ce aşteptări au cititorii.

Ce vor ei de la noi. Noi ştiam ce greutate şi ce valoare de probă are un cuvânt pe hârtie şi-l cântăream de două ori înainte ca el să vadă lumina tiparului. Noi ştiam că ziarele sunt calde şi vii când ies din rotativă şi foşnesc şi miros a cerneală. Noi ştiam că dintotdeauna ziarul a costat cât o pâine şi de aceea ne străduiam ca el să ţină de foame minţii şi sufletului. Noi, pentru care jobul n-a însemnat doar un contract de muncă, ci o misiune de onoare pe perioadă nedeterminată.

Noi ştiam că ziarul este „mama ră­niţilor”, ultima şansă a celor ne­drep­­tăţiţi şi ultima speranţă a celor ne­­băgaţi în seamă în vreo redacţie de te­leviziune. Noi, fraierii care ne ata­şam de subiecte şi empatizam, uman şi aproape neprofesionist, făcând apoi pe psihologii, pe avocaţii sau pe pro­cu­rorii pentru ele. Noi, cei care avem numerele de telefon publice şi care pri­mim de Sărbători, nu coşuri cu ca­douri de la firme, ci mail-uri cu po­ze de familie. Noi, cei cu calcula­toa­rele pline de cazuri umanitare, mor­ţi, pro­ce­se, copii dispăruţi şi su­biecte de in­ves­tigaţii. Noi ştiam că presa nu mai e demult. Nici a patra pu­tere în stat, nici câinele de pază al de­mocraţiei, nici îngerul păzitor al li­bertăţii de ex­pri­mare. Ea era ca să fie, şi noi ne pre­făceam că suntem! Şi am mers mai departe, din respect pentru meserie şi pentru propriii (cu trei de i) cititori. Singurii care n-au nici o vină.

Dacă nu va mai exista presa scrisă, noi vom continua să facem umbră pământului, căutându-ne un rost şi-o pâine. Iar pământul va continua să se învârtă… Ştiu însă că vor rămâne în urmă oameni pe care nimeni nu va mai avea răbdarea să-i asculte şi să-i ajute. Poveşti nescrise. Abuzuri şi nedreptăţi, subiecte mărunte ce nu fac rating la tv. Şi o democraţie în noapte, fără nici o lampă de veghe. Când mâinile ce ţin pagina pe care-i tipărit acest text nu vor mai putea atinge ziarul…