Reportaj marca Mediafax. Nea Costică. De la „U”

Adina Oşan de la Mediafax a scris un frumos reportaj. Vă las mai jos să citiţi.

Nea Costică şi-a dedicat ultimii 68 de ani, din cei aproape 85, unei singure echipe: U. Cluj. El a povestit pentru MEDIAFAX ce înseamnă unica literă din viaţa sa, U, cum a învăţat ce înseamnă viaţă academică, de ce iubeşte o singură echipă, de ce nu contează niciodată cine ia titlul în România.

FOCUS: Nea Costică. De la „U” (Imagine: Mircea Rosca/Mediafax Foto)

Dar mai ales de ce preferă să fie încă „om de ordine” decât să stea acasă să-şi aştepte sfârşitul, chiar dacă a învins o pareză.

Ultimele studii în domeniu (OECD Health Data) arată că România se află la finalul clasamentului european privind speranţa de viaţă. Adică, Elveţia e primul loc, cu peste 80 de ani, iar România pe la „coadă”, antepenultima în clasament, cu 72,7 ani. Doar Lituania (71,1) şi Letonia (70,9) sunt mai jos.

Cine sărută mâna adversarelor?

La Cluj, un domn cu părul alb, la fel cum sunt mulţi alţii, şi-a dedicat aproape cât speranţa de viaţă a României unei singure echipe: Universitatea Cluj. Adică 68 de ani, din cei 85, pe care-i împlineşte anul acesta, în 20 octombrie. Nea Costică se numeşte. Îl ştiu toţi, indiferent că e vorba de sportivi încă activi, unii prin loturi naţionale, plecaţi demult din Cluj, dar şi juniorii cu speranţe mari. Nea Costică e acolo pentru toţi. Fetelor plecate din Cluj le sărută mâna, chiar dacă joacă la echipele adverse Universităţii, iar pe băieţi îi îmbrăţişează. Totdeauna. Antrenorii, preşedinţii sau fanii îl ştiu la fel, deşi e pierdut de multe ori în marea de oameni iubitori de sport. E doar acolo şi se bucură sau suferă pentru tot ce vede.

Nea Costică Ciotlăuş e mic de stat, pe la vreo 1.60 de metri. Aprig a fost, aprig a rămas. Vorbeşte fix când trebuie şi fix cât trebuie. Plus că şi tace. Mult. Are părul de un alb adevărat, de om care nu a îmbătrânit doar să se afle în treabă şi, care ştie că fiecare fir de păr din cap a văzut destule, încât să nu fie nevoie de cuvinte prea multe. Vin şi alea, dar musai să ai pentru ce să deschizi gura. Şi, nu cu oricine. Încă e „verde”, cum se spune, e om de ordine, cu vestă fosforescentă, privire aprigă, atent la ordinele mai-marilor, dar şi participant activ la toate poveştile de după meciuri, stropite cum se cuvine, ale colegilor de păstrat ordinea şi disciplina de la CS Universitatea. Mai nou. Viaţa sa se leagă însă de fotbal. Acelaşi fotbal, care l-a adus la un pas de moarte, cu un accident vascular cerebral şi o pareză. De atunci, nu mai calcă pe stadion, dar nu se ascunde să spună lucrurilor pe nume.

Doctorii, adică jucătorii lui „U”

Când te naşti în 1928 e cel mai probabil că te uiţi în jur la tot ce se întâmplă cu o nonşalanţă excepţională. Şi normală. Faină, cum zice Nea Costică. La Palatca, unde s-a născut, nu se auzise de „U” Cluj la vremea aia. A trebuit ca omul ăsta să facă vreo 17 ani, să vină în târg, ca să audă şi să se îndrăgostească iremediabil de o literă. „Clujul era distrus atunci, imediat după război. Era 1945. Clădirile din centru, străzi, totul. Îmi amintesc că pe jos era doar piatră cubică. Păcat că nu mai avem drumuri din alea, puse pe vremuri de Imperiu. Aveam 17 ani când am ajuns la Cluj. Habar n-aveam de Universitatea, de echipa de fotbal. M-am angajat la Clinicile Universitare, la administraţie. Sunt aceleaşi clinici, care astăzi sunt marile spitale ale Clujului, ca atunci, pe strada Clinicilor. Eram obligaţi atunci de intendent, prin rotaţie, ăştia, angajaţii de la administraţie, orice făceam, să mergem la stadion, la meciuri. Să asigurăm paza, organizarea, nu conta. M-am dus”, zice Nea Costică.

Întrebare: De ce, ce treabă aveau clinicile cu fotbalul?

Răspuns, ofuscat cumva: „Cum adică? Păi, am avut o generaţie întreagă de medici în echipa lui „U”. De-aia! Pentru că jucătorii de la „U” erau medici”. Sec şi inimaginabil în prezent. La vremea aceea însă, medicii (aceiaşi care jucau sâmbăta pentru Universitatea Cluj) îşi făceau timp cu drag să joace duminica un meci cu angajaţii de la administraţie, cu intendentul în frunte, cel mai probabil. „Păi, după meciul de campionat, ne duceam în Parcul Babeş (n.r. actualul Parc Iuliu Haţieganu). Nu conta scorul şi nimic altceva, jucau cu noi, angajaţii ăia, care la meciuri strigam Haide U, iar la serviciu, nu operam, ca ei. Dar eram împreună, iar la final, cârnaţii şi berea erau acolo pentru toţi. Aşa era legătura atunci între jucătorii de la U şi noi ăştia, ceilalţi. Trei ani au trecut tot aşa, dar m-am îndrăgostit de U. Unii zic că e o literă. Eu cred, ca şi atunci, că e simbolul întregii vieţi academice a oraşului. Nu o universitate, ci toate la un loc. Spiritul oraşului, respiram aşa. Că înseamnă mult mai mult decât o simplă literă şi era cea mai mare mândrie să joci la U. Da, pentru o literă, dar litera aia însemna totul pentru oraş”, rememorează Nea Costică mustăcind cumva, cu sclipiri în ochi greu de pus în cuvinte şi o mândrie imposibil de regăsit în prezent.

Permisie specială pentru meciul cu CCA

În 1948, tânărul Nea Costică a mers în armată. Nu aveai cum să fentezi aşa ceva la vremea aia. Mai mult, de la 2 ani s-a mărit stagiul militar la 3. „Era un general neamţ, Haut, ăla a dat decretul, când trebuia să merg eu. De la 2 ani, armata s-a mărit la 3 ani. Unde m-a repartizat? La Bucureşti, la tancuri. Tancuri în Bucureşti? Bine, m-am dus. Era o Şcoală Regimentală, am terminat sergent. Dar în ăia trei ani, m-am lăudat cu U, cum să nu fac asta? Toţi ştiau că sunt din Cluj şi ţin cu Universitatea. Abia se înfiinţase CCA şi a venit meciul cu U. Am primit bilet de voie special, pentru că ţineam cu U, să merg să văd meciul, le-am povestit cum îl ştiu pe doctorul Mircea Luca şi pe toţi ceilalţi fenomenali jucători de la U. M-am dus, ce frumos a fost, chiar dacă am luat bătaie, dar era U. CCA ne-a bătut cu 3-1, nu contează, eu m-am reîntâlnit cu litera mea”, îşi aminteşte sergentul, care nu a avut viaţă prea uşoară la Bucureşti, după ce a terminat armata, şi a fost nevoit să se întoarcă acasă dintr-un motiv de film. „Am avut o gagică în vremea aia la Bucureşti. Terminasem armata, am ajuns în Ansamblul Tudor Vladimirescu, la cor şi la dansuri populare. Mă gândeam să rămân acolo, dar gagica mi-a zis s-o iau de nevastă. Am refuzat-o. Ce-a făcut de supărare? M-a reclamat la politrucul ansamblului de şantaj sentimental. Că, aşa era atunci, şi ansamblul avea politruc. Ăla m-a chemat la el şi mi-a zis că am două variante: ori îmi respect promisiunea, pe care n-o făcusem oricum, ori plec. Şi, am plecat. Eu n-am promis la nimeni-nimic”, zice Nea Costică la aproape 85 de ani, râzând de trăznăile din tinereţe. A revenit la Cluj, cu recomandare directă de angajare la Centrul Mecanic. „Ceva reparaţii de motoare şi tractoare”, explică el acum, la vreo 60 de ani distanţă.

Nu iubeşti pe bani

Treaba de zi cu zi la Centrul Mecanic era una, dar iubirea pentru „U”, cu totul altceva. Adică să repari motoare mai merge cum mai merge, dar să abandonezi pe „U”, nu prea. „Eram suporteri fideli, mergeam peste tot, nu conta că era Lupeni sau celălalt capăt de ţară. Şi, nu pe bani, ca acum. Nici nu se putea concepe să ceri bani ca să cânţi, să ceri bani ca să iubeşti. Eram un grup, când mai mare, când mai mic, dar oriunde am mers am fost respectaţi, cântam frumos, ne vedeam de treabă, nu distrugeam nimic, nu spărgeam nimic, nu jigneam pe nimeni. Doar cântam şi restul se opreau, ne ascultau şi ne şi aplaudau. Aşa şi-a câştigat Universitea Cluj simpatizanţi peste tot în ţară. Cântam dumnezeieşte, furam şi noi de pe la studenţii de la Filarmonica din Cluj. La meciurile de acasă, ei erau cei care aveau repertoriu, nimeni nu îndrăznea să intre între ei. Era superb. Nu ca acum. Ăştia de acum, nu sunt suporteri, fac rău echipei şi literei noastre dragi. Aveam cam aceleaşi melodii ca acum, dar versurile erau un pic altfel. Dar, în niciun caz nu erau înjurături şi scandări îngrozitoare ca acum. Cântam imnul vechi al lui U din anii 40, cel pe care acum îl mai putem auzi doar în înregistrări de la Filarmonică. Şi dacă eram 10-15 într-o deplasare, se făcea linişte, ştiau toţi că zicem frumos. Era ceva unic, iar astăzi nu se mai poate nici concepe şi nici înţelege aşa ceva. Îmi pare rău pentru cei de astăzi”, povesteşte omul care a reuşit să-şi salveze o singură poză de pe vremuri, când stătea pe bancă la „U” Cluj, cu Tibi Poratky.

„Ioi, ce copii buni am avut în grupele alea”

Anii au trecut ca vântul, iar muncitorul model de la Centrul Mecanic şi, în paralel fan înfocat al „şepcilor-roşii”, şi-a pierdut soţia, când fiul său Claudiu avea doar 12 ani. „Soţia a murit în 1980, iar Claudiu avea 12 ani, dar deja de la 8 ani făcea fotbal la U, la Bandi Baci. Şi, vine Bandi Baci într-o zi şi mă întreabă: Mă, bătrâne, nu vrei să fii ajutorul meu? Eu ce să zic? Normal că da. Atunci erau mulţi copii la fotbal, nu ca acum, vreo 200 pe-o vară. Aşa am început să fac şi altceva decât să fiu fan şi organizator. Am făcut şi curs de instructor de fotbal, că nu puteai altfel, şi vreo 8 ani am stat cu Bandi Baci. De la noi, de la iniţiere, mergeau mai sus, la Uifăleanu (n.r. fostul mare jucător al Universităţii Cluj, Alexa Uifăleanu) şi la Laji Baci (Nicolae Szoboszlay, fost mare jucător şi antrenor al Universităţii, mentorul lui Remus Câmpeanu, preşedinte de onoare al „şepcilor-roşii”). Ioi, ce copii buni am avut acolo în grupele alea. Printre cei ajunşi sus la seniori au fost Zoli Iaşko, Alpar Meszaroş, Cristi Pojar, Zsolt Muzsnay. Şi m-am ocupat şi de copiii de mingi. Atunci nu mergea oricum. Trebuia să-i învăţăm ca la carte. No, printre copiii ăia de mingi s-a aflat şi Emil Jula, ce carieră a avut băiatul ăsta. Cât a iubit U Cluj şi cu cât respect a rămas. A fost primul meu copil de mingi, cum ar veni. Are un respect fantastic pentru mine şi eu pentru el. De câte ori vine acasă avem momente speciale”.

Au urmat alţi şase ani petrecuţi de Nea Costică alături de un alt nume respectat în istoria Universităţii, Petru Emil. „Dumnezeu să-l ierte pe Petru Emil. Şase ani am stat împreună cu grupele de juniori. A venit într-o zi la Bandi Baci şi l-a rugat să-i dea şi lui o grupă de juniori. Bandi Baci a zis că-i dă grupa de juniori 1968, dar l-a avertizat că ăia nu merg cu el fără tatăl lor. Petru Emil zice: Păi, da, normal, tu eşti! Bandi Baci zice: Nu, e Nea Costică. Adică eu! Am fost organizator de competiţii, am fost orice atunci, pentru că în grupa aia era şi Claudiu, băiatul meu. A mers şi el până la tineret, a fost extremă stânga, aşa era atunci cu posturile. Atunci fotbalul se juca aşa: 3 fundaşi, ăia erau clari, mijlocaşii, 2 extreme, 2 interi şi un vârf. Cam la handbal”, râde Nea Costică, el lucrând cu Petru Emil până la mjilocul anilor ‘90.

„Aţi primit carotide?”

A trecut apoi la echipa mare a Universităţii Cluj, prin 1995, când Vasile Brătianu, Ovidiu Maier & Co nu erau deloc de neglijat în Divizia A. În paralel, Nea Costică mai “mişuna” pe la juniori (grupele lui Vasile Băluţiu), dar şi pe la meciurile echipelor de sporturi, la Sala “Horia Demian”. „Veneam deja la sală în paralel, încet-încet, mergeam şi acolo. Mai erau grupele de juniori I-II ale lui Boca, dar încercam să le împac pe toate. A venit şi momentul care m-a făcut să nu mai merg pe stadion, la meciurile lui U. Era anul 2000, am făcut un accident vascular cerebral, era ultima etapă din tur la fotbal. Mă consumam, nu mergea nimic cum trebuie, n-am înţeles cum am păţit totul. Dintr-o dată, mâna dreaptă nu mă mai asculta. Am paralizat complet pe partea dreaptă, eram mut, ca o lebădă, nu puteam vorbi nimic. După vreo 4 luni am început să dau semne de revenire, iar apoi m-am operat, la vreo 6 luni de la accident. Am făcut analize speciale, simţeam eu că am ceva în plus pe la artera carotidă, că acolo a fost problema. Nici n-am ştiut care e aia, până n-am păţit. Era înfundată în trei locuri, am semnat că mă operez, dar după aia simţeam cumva că vine frig pe-acolo. Nu ştiu cum să zic. M-am lămurit când la spital, a venit o doamnă şi a întrebat: Aţi primit carotide? Atunci mi-am dat seama că mi-au înnădit ceva pe la artera aia. Au rezolvat. Dar, acela a fost momentul când am ştiut că nu mai pot merge pe stadion. Mă uit la meciuri de acasă şi, dacă simt că mă enervez, mă consum, schimb canalul TV. Pe stadion nu pot face asta. După accident, am încercat să mă întorc la echipă, dar totul era schimbat, organigrama şi regulile, tot ce ştiam eu. Preşedinte era Sorin Bagiu, vicepreşedinte Dan Anca, Dumnezeu să-l ierte şi pe el. Nu mai era nimic ca pe vremuri, când am văzut, am renunţat la organizare şi am mai mers doar la sală, dar tot din partea lui U. De la CS Universitatea, care nu era fotbal, dar era tot U”.

Omul care apără tribuna goală

Povestea cu sala durează pentru Nea Costică din 2001. La meciuri importante sunt vreo 6 delegaţi de CS Universitatea, la meciuri mai lejere, doar 2. Nu absentează niciodată, ar fi blasfemie. Uneori răspunde de tribuna VIP, alteori de vestiare, arbitri, echipe, la schimb cu colegul preferat, Ghiţă. Chestie de încredere. „De vreo 2-3 ani avem veste din astea fosforescente şi ecusoane. Înainte eram civili. Suntem ca stewarzii din Liga Campionilor la fotbal”, se amuză simpaticul iubitor al lui „U”.

În ziua realizării reportartajului, la meciul de baschet feminin dintre „U” Cluj şi campioana CSM Târgovişte (scor 39-95), Nea Costică, cu o vestă portocalie, de-a dreptul fosforescentă, a avut de monitorizat şi „apărat” tribuna oficială. Adică, nu putea trece nimeni de el, dacă nu era VIP sau măcar să aibă invitaţie, aşa-i regulamentul.

N-a fost cazul, tot meciul tribuna a fost goală. Nu că n-ar fi fost vreo 3-4 VIP-uri între cei 50-70 de spectatori, care să merite un loc în acea tribună. Plus că, în teren, dar la CSM Târgovişte, erau trei foste jucătoare de la „U”, iar una dintre ele, cea mai importantă pentru Nea Costică, era Gabriela Mărginean, baschetbalista care a făcut furori în Euroligă în acest sezon. Născută la Cluj. La finalul partidei, la o poză împreună, Gabriela îi spune: „Am crezut că nu mă mai cunoaşteţi!”, iar Nea Costică i-a răspuns sărutându-i mâna cu capul plecat, deşi au trecut mulţi ani de la plecarea fetei din oraş.

„Ăia adevăraţi, care chiar au făcut ceva pentru U, nu au nevoie de tribuna asta. M-am pus şi eu pe scaunul ăsta, banda cu interzis e pusă şi ea, dar tribuna e goală. Asta mă doare. Şi, nu că tribuna asta e goală, sunt goale toate tribunele din sală. În mintea mea există meciul ăla de baschet fete, dintre U şi Primigi Vicenza, din ianuarie 1986, când noi am bătut campioana Europei. În sală erau peste 5000 şi tot pe-acolo afară, în faţa sălii. N-am prea văzut meciul, că sunt mai mic de înălţime şi toţi erau în picioare de bucurie. Dar sunt mândru că am asistat la aşa eveniment. Nu ştiu când va mai reuşi o echipă din România aşa ceva”, zice Nea Costică, dar tot el rememorează şi alte lucruri, mai puţin plăcute. „Au fost şi momente proaste, tot la baschet fete, cu marea echipă a lui U. A fost un meci arbitrat de Olaru (n.r. observator federal în prezent), nu vreau să povestesc ce şi cum, dar e clar cum s-a arbitrat dacă a trebuit să chemăm duba Poliţiei în spatele sălii, ca să scoatem arbitrii”. I se întunecă privirea, iar ochelarii par mult mai mari decât la începutul interviului. Nu zice nimic vreo 2 minute. Apoi, revine la fotbal.

Prăjituri ca ajutor

„Prăjituri din astea sau blat, cum se zice în vremurile astea, au tot fost. Pe vremuri, echipele se ajutau, toată lumea ştie. Nu mă apuc eu acum să vorbesc despre asta şi ce mai ştiu, că ştiu destule prăjituri, dar aşa erau vremurile”.

Revenirea la fotbal înseamnă şi amintiri preţioase, din vremuri în care să te uiţi la studenţii de la Filarmonică, atunci când cântau pentru „U”, ca la sfinţii de pe pereţi, era ceva normal. Aşa şi cântau, zice Nea Costică. Iar stadionul, avea o parte de pământ pe care se înghesuiau toţi. De ce? Pentru că nu mai aveau loc în tribunele cu locuri plătite, nu pentru că nu ar fi dorit să plătească. Greu de priceput aşa ceva în 2013.

„Tribuna veche de lemn de pe Stadionul Ion Moina, adică ce era în stadionul dinaintea celui demolat pentru ăsta nou, avea vreo 12.000 de locuri. Plină. Mai era peluza de pământ. Şi acolo, ajungeam până jos, stăteam pe bordura pistei, dar atunci nici nu te puteai gândi să intri pe teren, să ataci jucătorii, să înjuri, să îi periclitezi în vreun fel. Erau respectaţi, erau idolii noşti. Te lua Miliţia scurt, îţi zicea atât: nu vrei la meci? Du-te afară! Te lua de guler şi dispăreai. Mai păţeai şi altele, aşa erau vremurile, dacă riscai prostii, dar atunci prostiile nu însemnau să intri pe teren. Dar, nu asta e important, nu te gândeai să faci aşa ceva. Ţin minte că a fost un an în care noi, Gloria Bistriţa şi CFR Cluj eram la promovare, în aceeaşi serie. Nu că stadionul sau pista, toţi copacii din jur erau înţesaţi de suporteri. Cred că a fost cel mai plin stadionul atunci şi deja era mărit, la vreo 27.000 de locuri”.

„Nu mai există respect pentru U”

Prezentul în Cluj înseamnă cu totul altceva. Stadionul Universităţii, cel nou, frumos şi nominalizat la premii arhitecturale, este mai mult gol. Fanii sunt cum sunt. Ba cu comportamente care mai mult fac rău echipei, chiar în numele ei, ba cu iniţiative care impresionează până la lacrimi. Nea Costică gândeşte simplu, comparaţia e zdrobitoare. „Când am început să iubesc U, mă duceam la peluza de pământ. Am mai zis, cântau studenţii de la Filarmonică, nici măcar nu te gândeai să te apropii de ei, nu să mai faci nu ştiu ce cu echipa, atât de frumos era. De atunci se ştia cât de frumoşi sunt fanii lui U. Acum, cred că nu mai există respect pentru U. Majoritatea fanilor nu mai respectă U, altfel nu ar face ce fac. Pe vremuri, nu exista om să intre la meci fără bilet. Ăsta era primul respect. Prin banii ăia ajutai echipa, nu se concepea altfel. Acum, am auzit că se dau bani să fii suporter. Cum adică să primeşti bani ca să cânţi, să iubeşti pe U, să mergi cu echipa? Noi mergeam pe banii noştri, nici măcar nu-ţi trecea prin minte să ceri ceva. Acum sunt interese, nu mai este nimic din inimă. Am zis din prima, şi când a venit Florian Walter la echipă că n-am încredere în oameni străini. Când şi-au dat seama toţi ce şi cum m-au întrebat cum am ştiut asta? Le-am spus că nu poate niciodată ca U să fie a oamenilor străini de Cluj. Clujenii trebuie să aibă grijă de U, să nu uite niciodată ce sacrificii s-au făcut, cum echipa asta a plecat în bejenie la Sibiu în vremea războiului şi ce a înseamnat asta. A însemnat libertate şi un protest, să nu uităm aşa ceva niciodată. Ne-am întors acasă din război, copiii sub 14 ani aveau gratis, aveau tribuna lor specială, unde învăţau toate cântecele, erau educaţi. Cine mai educă acum? Iar echipa mergea în deplasări, cu toţi doctorii ăia şi alţi oameni luminaţi, care jucau fotbal pentru o literă, cu autobuzul. Era autobuz cu motor schimbat, prelucrat de la tractoare. Noi, suporterii, mergeam cu camionul. Şi ce? Mâncam ce puteam, dar iubeam U. Jucătorii şi juniorii aveau hrană rece. Când mai era un bănuţ în plus era şi o masă pe undeva, dar fix cât să nu simţi că-ţi chiorăie maţele. Dar, atunci, nu se gândea nimeni la altceva. Nu ca acum, că musai transport cu avionul, cazare la 5 stele, restaurante, păstrăv şi altele. Atunci nu trebuia aşa ceva, se juca fotbal cu inima şi era de ajuns. Iar la U, atunci, se juca doar cu inima”.

„Ura şi răutatea au pus stăpânire pe oraş”

Nea Costică nu se ascunde după deget şi nu vorbeşte doar despre cât de frumos era Clujul cu „U” iubită de toţi. În prezent, oraşul e împărţit şi el recunoaşte. Cei care sunt neutri şi ar dori să se bucure de spectacol, de fotbal, de două echipe în oraş, ambele în Liga I, au cam renunţat. Într-un fel sau altul, nedeclarat oficial de nimeni, ura a pus stăpânire pe oraş. Iar asta doare, indiferent cine a aruncat prima piatră. „Am stat pe strada Horia (n.r. arteră rutieră de legătură cu stadionul pe care joacă CFR Cluj) vreo 38 de ani. Am avut o grămadă de vecini unguri. Ei veneau la meciurile lui U, eu şi alţii mergeam la meciurile lui CFR. Şi nu e vorba că unguri, români şi din astea, era respect. Nicio problemă n-am avut, nici noi între noi, români cu unguri, nici vecini cu vecini, nici U cu CFR. Mai recent un pic, când CFR era prin Divizia B, nu prea mi-a mai plăcut ce am văzut acolo. Unii stăteau cu sticla lângă ei la meci, veneau mulţi ţigani, nu mi-a plăcut, nu m-am mai dus. Dar, repet: atunci nu era ură între U şi CFR. Acum însă, e foarte mare ură. Ura şi răutatea au pus stăpânire pe oameni în oraş. Suporterii s-au schimbat, păcat! Am fost om de ordine la un meci de volei de câteva zile, U cu CSM Bucureşti, lume puţină în sală. Se mai auzea câte-un Haide U, dar la un moment dat tatăl unei jucătoare a strigat Hai CFR!. M-am dus la el şi i-am zis: omule, nu mai face asta niciodată, nici în glumă, că sunt nebuni, te vor nenoroci. Mi-a zis: chiar sunt fan CFR. I-am spus: bine, fii acolo, între ei. S-au schimbat vremurile”.

Pildele lui Nea Costică sunt greu de acceptat în oraş. O fi el înţelept, cu 60-70 de ani de iubire pentru „U” în spate, dar este de părere că e grea, dacă nu chiar imposibilă, o împăciuire. „Eu aş vrea să fie linişte ca pe vremuri, dar dacă şi la nivelul conducerilor e râcă… Ce să mai înţeleagă suporterii? Adică dinspre CFR tot vin unele… Eu mă bucur că au rezultate, că sunt tot din Cluj, dar nu mă consum când ei pierd. Dar la U, când e înfrângere, mă consum, mă afectează. De-aia am văzut noul stadion doar pe dinafară. Nici nu pot să calc înăuntru. Am sânge de U-ist. Şi la 84-85 de ani vin la meciuri. Nu la fotbal, la sală. Dacă aş sta acasă, m-ar durea toate”.

Titlul, cine ia titlul?

„Nu are nicio importanţă pentru mine asta. Ştiu că Steaua e sus de tot, dar nu e totul gata. S-au mai văzut cazuri, a fost şi Dinamo sus şi a pierdut. Pentru mine nu contează cine ia titlul, contează doar U. Ce a ajuns fotbalul acum, e aşa, cum se zicea pe vremuri: ţigănie întreagă. Pe vremuri era armonie, te bucurai de fotbal, de sport. Am respectat nişte oameni de-a lungul vieţii, arbitri, conducători de cluburi, dar şi ei au făcut boacăne, au pierdut respectul meu. După atâţia ani pot spune că mi-au plăcut ca fotbalişti Gică Popescu, excepţional, Ozon, Peciovschi şi Hagi, oameni care au făcut artă din fotbal. Iar Gică Hagi are un plus pe lângă valoarea de jucător, pe cea a caracterului şi a continuităţii. El duce mai departe ce ştie, lasă ceva după el, învaţă copiii, face ceva extraordinar pentru fotbalul românesc. În rest, ce să mai zic? Nimic!”.

Mai vine o întrebare de final, cumva: Ce înseamnă „U”, are vreo definiţie? „Nu, n-are. E o literă pe care ori o înţelegi, ori ba. Este un simbol, nu ştiam nimic despre asta, când am venit eu în Cluj, în 1945, la câteva luni după război. Dar m-am convins în toţi anii mei din viaţă”.

Părerea ta contează:

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *