TIFF 2013 la final: De la Dakha Brakha şi Tiger Lillies la semnele maturizării

La această ediţie de TIFF leitmotivul a fost că „e ediţie de criză”. La fel, Tudor Giurgiu, directorul festivalului, atrăgea atenţia la Gala de închidere că filmul românesc îşi găseşte tot mai greu finanţare şi că situaţa se tot deteriorează. Dar dacă ai fost TIFFar, că ai fost voluntar, ziarist sau invitat, farmecul TIFF-ului a rămas intact.

IMG_8725

În primul rând că Mihai Chirilov a avut dreptate spunând că filmele au fost vedetele acestei ediţii. Au fost săli arhipline în centru dar şi la cele două mall-uri, cum rar se vede în restul anului. TIFF face o foame de filme nemaiîntâlnită, greu explicabilă. La ore nefireşti, 13.00 sau 15.00, de multe ori sălile au fost pline. Şi asta spune mult.

Nici la capitolul invitaţi nu cred că s-a stat rău. Majoritatea oamenilor care contează în cinematografia românească au fost la TIFF, dar ce să mai zicem când vine Lucian Pintilie – foarte frumos cadoul TIFF, acel Box set Pintilie. Cineast – sau un mare regizor ceh ca Jiri Menzel. Poate a fost un pic prea multă odă adusă Luminiţei Gheorghiu, dar cine a dorit să vadă ce spune, de pildă Cristi Puiu sau echipa filmului „Love Building”, cu Dragoş Bucur, Dorian Boguţă şi Alexandru Papadopol, a putut să o facă.

IMG_8750

TIFF-ul acesta de criză nu a dus lipsă nici de nopţile fermecătoare de la Bonţida, cu filme acompaniate de muzică live, nici de concerte tari ca Tiger Lillies sau ca Dakha Brakha, de party-uri inedite cum a fost cel cu Marina Voica.

Am avut parte şi de cocktailuri de ţinută, cum a fost vineri la Casino, la Zilele Filmului Românesc. S-a petrecut serios şi la Fabrica de Bere şi la Conti şi la Casa TIFF. Au fost expoziţii, concerte, workshopuri serioase.

Dar nu distracţia a fost cea mai importantă ci filmele, „focusul”  grecesc, zilele filmului maghiar şi mai ales cele ale filmului românesc, cu trei clujeni înscrişi în competiţie. Şi celelate pelicule, documentare magnifice ca şi „În căutarea lui Sugar Man” sau recuperări istorice ca „Emil Racoviţă”.

A fost un TIFF care nu l-a uitat pe Adrian Enescu, maestrul muzicii de film românesc, iar masterclass-urile au fost parcă mai bune ca în alţi ani.

Să vezi ultimul Almoldovar în deschidere, chiar dacă pe ploaie, nu se întâmplă în fiecare zi. Sau să găseşti mereu discuţii interesante la TIFF Lounge sau Hansen (VIP lounge), unde a fost o atmosferă minunată cu simpaticele canapele verzi și pouf-urile portocalii aruncate printre măsuţe.

Oamenii sunt şi ei parte din TIFF, sunt cei cu care te vezi în fiecare an sau te cunoşti doar acum. Ei sunt parte integrantă din TIFF pentru că altcumva acesta nu ar funcţiona, nu ar avea sens. Rămân amintiri extraodinare, din momente pe care doar la TIFF le găseşti. Locul unde poţi lega o serie de prietenii care în alte locuri nu ar fi posibile…

Chiar dacă e criză, chiar dacă unii au bombănit pe marginea criticilor aduse autorităţilor, TIFF şi-a tras pe el o haină mai sobră. Începe să se facă “băiat mare”, se mai distrează copios, dar semnele maturizării au venit.

Aşa a fost la TIFF 2012.

Părerea ta contează:

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *