Dragi cititori, am realizat un interviu cu montaniardul Victor Lungu pe tema accidentului de luni seara. Am aflat de la el, din discuţiile de pe Facebook că este un vechi montaniard, cunoaşte bine zona accidentului, şi, în plus, a participat la o acţiune similară de salvare, pe munte, în exact acelaşi loc în 1982! Suficient pentru mine ca să îi iau un interviu acestui om.
Cred că opiniile lui sunt avizate. Vă invit să citiţi interviul de mai jos. Aştept opiniile voastre, puteţi comenta cu uşurinţă acest interviu.
Tiberiu Fărcaş: Cum ai devenit montaniard? Când te-ai apucat, cand te-ai lasat?
Victor Lungu: M-am apucat la 16 ani. M-a dus varul meu Gicu Manaf prima data pe munte in Piatra Craiului. El era din Brasov – asta spune tot: in Brasov toti erau montaniarzi: de la copii la persoane de 70 de ani. Piatra Craiului este cea mai spectaculoasa creastă calcaroasa din Romania. Cert este ca am ramas cu gura cascata. O vara cat am stat la Brasov, am facut si Bucegii si o parte din creasta Fagarasului si m-am initiat in tehnici de catarare si supravietuire montana. Varul meu si alti entuziasti erau ceea ce se numeste azi Salvamont – dar erau mai mult decat atat. Erau de la muncitori la saiba, la mecanici CFR si ingineri care iubeau muntele. Tot ce era timp liber era folosit pentru echipare de trasee montane si carat de materiale la refugii – chiar ei construiau acele refugii. In vara aceea si cea urmatoare am muncit cot la cot cu ei la trei refugii: unul in Piatra Craiului, unul in Muntele Mare (asta-i un fel de curtea din dos pentru orice brasovean) si unul pe creasta Fagarasului. Cu baietii si fetele acelea am invatat sa ma catar, sa folosesc pioletul, coltarii, gheara de pisica, pitonul, corzile, cordelina, sa fac noduri. Pe vremea aceea (vorbim de 1978), carabinierele din dotarea noastra erau din acelea folosite de catre constructori si mai ales de catre pompieri – de unde si denumirea magaoaielor „carabiniere pompieresti”. La 17 ani deja eram cu „palmares” la bătut cu pasul și la cățărare de suprafață. Dar Apusenii nu i-am văzut, cu adevărat, decât în vara lui 80. Atunci i-am cunoscut pe baietii de la Emil Racovita – clubul de speologie al Casei de Cultura a Studentilor, intr-o tabara in Padis. Scarisoara, Focul Viu, Cetatile Ponorului, Lumea Pierduta… Am plecat otravit, ca sa zic asa, de lumea adancurilor. Si pana m-am „lasat”, pe partea de speologie am activat cel mai mult.
De lăsat m-am lăsat, dacă se poate zice asa, in iarna lui 1991. Pe de o parte nu mai aveam timp, ocupat fiind cu scrisul si jurnalismul – aceeasi pasiune ca si pentru munte am pus-o si in meserie (de multe ori pasiunile se cam exclud, daca esti cinstit cu tine insuti), pe de alta parte, am primit si o lectie, nu suficient de dura (ca altfel nu mai discutam azi), dar suficient de necesara sa inteleg ca nu este de glumit cu muntele. Azi pare amuzant, faptul ca am intrat in munte intr-o dupa-amiaza si am iesit dupa 2 zile, fara sa ajungem unde ne-am propus, cu zapada pana in dinti si o noapte petrecuta in padure insurubati cu sacii de dormit in niste capite. Dar atunci n-a mai fost chiar asa de amuzant. Mai ales ca aveam si copil mic acasa. Asa ca este bine sa separi anumite lucruri in viata atunci cand inca poti sa mai alegi. Am ajuns acasa, am consemnat, ca tineam un jurnal atunci, si m-am „lasat”…
T.F.: Ai facut parte dintr-o operatiune de salvare in 1982 in zona Ursoaia. Detalii te rog?
V.L.: Accidentul din 1982 este primul cu victima in subteran printre speologii amatori din Romania. Si primul terminat ca la carte, cu salvarea victimei. S-a intamplat in pestera din Peretele Dirnini aflata pe versantul stang al vaii care porneste din satul Matisesti si se termina in „fund de sac”, pe „stanga” cu acest perete al Dirninii (desi „dirdinii” ar fi mai corect, „dardina” insemnand „ocol de vite” in zona), in „dreapta” fiind Ursoaia, iar „in fata” peste deal prin Pasul Ursoaia, catre Scarisoara, fiind varful Petreasa. Petreasa este chiar granita dintre Alba, Cluj si Bihor. In Fantanele Belis poti ajunge prin Ursoaia („dreapta”), in „fata” ajungi in Bihor, „la stanga” ajungi in Alba, sat Petreasa – de unde a venit si primul salvator la accidentul din anul 2014.
In 1982, colega noastra Lucia Alb a cazut in noul sistem descoperit de noi in Peretele Dirninii. A cazut la locul numit „la Scari” vreo 10 metri, s-a lovit la cap si si-a rupt un femur. Colegul cu care era i-a dat primul ajutor – in sensul ca a pus-o intr-un sac de dormit sa nu piarda temperatura corporala – acesta este cel mai mare pericol – la 19 grade Celsius in exterior, un om imobilizat moare de soc hipotermic dupa cateva ceasuri, mai ales daca este ranit; miscarea este solutia, dar daca esti ranit, este de presupus ca nu te poti misca; temperatura constanta in pestera este de 4 grade Celsius). Apoi s-a catarat 20 de metri pe scari, s-a tarat, s-a catarat si iar s-a tarat prin pestera vreo 3 kilometri, apoi a alergat 20 de kilometri pana la satul Matisesti unde a dat alarma de accident. Apoi a facut calea intoarsa, mai ceva decat soldatul de la Maraton – sa nu o lase singura pe accidentata.
La Cluj vestea a ajuns la ora 19, la 19.30 plecam din oras 3 sau 4 masini cu tot echipamentul necesar, in jur de 20 de oameni. Pe la 2 noaptea am ajuns in fata pesterii, ne-am echipat, am urcat versantul pana la intrarea in pestera – extrem de abrupt (aceasta este principala problema a zonei – relieful extrem de accidentat pe suprafete mici. 100 de metri in linie dreapta pot insemna si 2 – 3 ceasuri de mers).
Operatiunea de salvare a fost extrema – am avut portiuni in care trebuia sa ne taram cu ranitul in spate, ca nu puteam sa il tragem dupa noi ca avea piciorul cu fractura deschisa. Asa ca, fiind cel mai subtirel, de multe ori am fost „targa” ranitului – in sensul ca o legau pe mine si eu ma taram in orb cu ea in brate. Altii au dus-o in carca si tot asa pana am scos-o. Pe la 6,30 – 7.00 am iesit afara – nu prea mai am decat amintirea Salvarii si a asistentei care ne asteptau in vale si au preluat accidentata. Eram clar distrus fizic.
T.F. : Accidentul de luni seara, 20 ianuarie 2014. Similitudini şi diferente cu cel din 1982.
V.L.: Accidentul din 1982 avea o arie strict localizata – stiam exact unde gasim accidentatul. Informatia a ajuns la putine persoane care au luat rapid o decizie. Au facut o echipa si s-au deplasat fara sa mai fie bruiati de alte informatii. In 2014 nici acum nu reusesc sa-mi dau seama cum de au ajuns salvatorii la victime. Multe infornmatii au fost aruncate aiurea in spatiul public fara sa fie filtrate. Trebuia sa existe un comandament care sa trieze informatia. Stii ca la un moment dat pe televiziuni au anuntat ca au fost descoperite victimele si o parte dintre salvatori s-au intors din drum? Eu inteleg ce inseamna sa ti se spuna ca totul este in regula noaptea, pe o zapada de jumatate de metru – te demobilizezi imediat. Si am inteles de la salvatorii cu care am tinut legatura ca i-au plouat marunt pe tot parcursul cautarii. Iar o parte dintre ei au fost trimisi aiurea de informatii contradictorii la zeci de kilometri distanta. Ti-am dat mai sus niste repere „fata”, „stanga”, „dreapta” – ele sunt dupa cum „citesc” eu mintal harta unei zone in care nu am mai fost de 20 de ani (mai precis la Dirninii, Ursoaia, Matisesti, Horea). Este o arie imensa.
In 1982 nu am avut atata tehnologie de partea noastra, in schimb, ne-am bucurat de coordonare. Si nici nu am avut probleme de genul „cine conduce operatiunea”. Fiecare am avut ceva de facut si atat. Esential este ca am stiut exact unde sa cautam. Si cautam intr-un loc pe care noi il descoperisem (pestera), noi o exploraesem, o cartasem (facut harta) – eram cam cum au fost localnicii la accidentul din 2014. Stiam zona.
In 2014, daca localnicii primeau date exacte, din timp, s-a vazut, ajungeau mai repede la locul accidentului.
Repet, la suprafata in zona respectiva este peste puteri sa localizezi o anumita arie fara informatii concrete. Imi aduc aminte ca, desi stiam exact, locatia intrarii in pestera, pe intuneric, numai la lumina lampilor cu carbid, am trecut de doua ori pe langa ea. Am realizat numai cand peisajul inconjurator nu se mai potrivea cu imaginea pe care o aveam noi in cap.
Revenind la localizarile din 2014 (informatiile date prin televiziuni), puse pe harta ne arata ca aria de cautare a fost marita artificial si inutil la zeci de kilometri patrati. Ca sa intelegi, din Matisesti la Pestera Dirninii sunt aproximativ 20 de kilometri (ii poti face si in jumatate de ceas – ca este drum, chiar daca mai prost). De acolo in Ursoaia sunt 2, 3 kilometri (care, in realitate sunt 3, 4 ore de mers pe jos, ca urci pe jos). Iar comuna Horea unde s-a anuntat la un moment dat ca s-a prabusit avionul este diametral opus fata de Ursoaia, dincolo de Mătişeşti.
In fine, un helicopter cat timp a fost vizibilitate, chiar si cu ceata, ar fi rezolvat rapid problema. Cred ca toti s-au bazat pe faptul ca toti au fost raportati ca sunt in viata. Nimeni nu a pus problema hipotermiei. Desi pare ciudat ce am afirmat mai sus, la 19 grade afara, daca stai nemiscat, mori de hipotermie. Punct.
T.F.: Puteau supravieţui cei doi care au murit, pilotul si studenta voluntară?
V.L.: Deci, cei doi puteau fi salvati daca se actiona in maxim doua ore de la producerea accidentului. Cred ca Iovan nici asa nu ar fi avut sanse de supravietuire. Cred ca ranile sale au fost mai severe decat se crede. L-ar fi gasit in viata, dar cu mijloacele de interventie care au ajuns la fata locului: paturi si localnici binevoitori, nu ar fi rezistat pana la prima Ambulanta dotata corespunzator. In schimb fata a murit cu zile.
Autoritatile s-au miscat haotic. Fara responsabilitate. Sunt convins ca daca mai era la comanda ISU colonelul Somlea, macar fata ar fi fost salvata. Vuscan are experienta unui carnatar in materie. El crede ca simpla functie ii da si stiinta coordonarii – s-a vazut. Iar pe el il consider cel mai inteligent din lantul de comanda in sus pana la Stroe si Ponta.
Cred ca daca erau lasat salvamontistii sa discute cu medicul care dadea coordonatele, ar fi fost o sansa mare in plus.
Masuri dupa dezastru: demisiile tuturor pe masa si chemarea celor de la Salvamont la discutii. L-as pune pe Somlea sa faca scoala de coordonare cu toti dobitocii de la ISU. Cineva sa realizeze ca nu a existat un lant de comanda eficient si nici o comunicare corecta. Trebuie sa existe o autocenzura si o coordonare a informatiilor in situatii de urgenta – pare dur, dar este necesar. As scoate presa din circuitul informational pana la momentul clarificarii situatiei – degeaba se lauda presa ca a ajutat, mai mult a incurcat.
In rest, sper ca exista specialisti care sa analizeze ce s-a gresit. Poate nu am spus-o, eu in 1982 eram „amator”. La fel si colegii mei – statul roman nu prea stia de existenta noastra si, oricum, ceea ce faceam, faceam pe banii nostri si timpul nostru. Nu platiti, nu cu ONG-uri in spate, fara 2% redirectionati samd. Unora ar cam trebui sa le fie rusine!
Si as mai vrea sa atrag atentia asupra unui aspect, sa nu existe discutii inutile, ulterioare: „harta” din capul meu este supusa greselii trecerii timpului, s-ar putea ca unele repere sa fie varza – dar nu am stat sa corelez cu „realitatea” din teren, ca nu este cazul. Sunt si am fost intotdeauna sincer in afirmatii.
T.F.: Multumesc, Victor!
Părerea ta contează:
comments
Muntele Mare e aici, langa Baisoara. Langa Brasov e Piatra Mare
Multumesc Dragos Hazi pentru precizare